Psihoterapeut Ana Chiriac

Observ pe canalele de socializare că se cer sfaturi în legătură cu adaptarea la grădiniţă a celor mici. Deşi este un subiect despre care cel mai bine se vorbeşte pentru fiecare caz sau familie în parte, am ales să scriu câteva cuvinte în ideea că poate ajuta pe cineva în acest demers.

Înainte de a citi ceea ce scrie mai jos, te invit să te gândeşti la următoarele aspecte:

- Cum te simţi atunci când îţi schimbi job-ul? Dar atunci când ieşi dintr-o relaţie (prietenie, cuplu, de rudenie, colegialitate, parteneriat)?

- În funcţie de răspunsul de la întrebarea de mai sus, te invit să te gândeşti, când anume în copilărie te-ai mai simţit aşa?

În primii ani de viaţă, în interacţiunea pe care o avem cu mama sau cu persoana de îngrijire se formează ceea ce specialiştii numesc tipar de ataşament (există trei stiluri de ataşament: sigur, evitant, ambivalent).

Studiile spun că acest tipar influenţează relaţiile pe care le avem atunci când devenim adulţi. Când copilul explorează lumea înconjurătoare, de fiecare dată când va avea nevoie de suport, el se va orienta către persoana în care are cea mai mare încredere din punct de vedere emoţional, pentru a fi reasigurat asupra faptului că are o baza de siguranţă şi că nu este lăsat singur/abandonat (ci reconfortat, încurajat, să exploreze în continuare). În cazul în care mama nu este prezenţa, copilul va începe să plângă pentru ca ea să vină. În schimb, dacă acesta o cheamă în mod repetat, iar chemarea sa nu are răspus, până la urmă va trage concluzia: “degeaba spun că am nevoie de ajutor, oricum nu va fi nimeni acolo pentru mine, aşa că, mai bine mă descurc singur”; ei bine, acest "mă descurc singur" va fi transferat în relaţiile pe care le va avea ca adult (cu alte cuvinte, în cazul în care copilul nu a putut experimenta într-un mediu sigur o gamă largă de sentimente şi emoţii, atunci acest fapt îl va face să devină anxios şi precaut în relaţiile pe care le va forma în perioada adultă).

Totodată, dacă mama este acolo, prezentă fizic şi emoţional, copilul putând să se îndrepte către ea atunci când simte, acesta va prinde curaj şi siguranţă în a explora mediul înconjurător. Ceea ce va atrage după sine că atunci când copilul va deveni adult să (îşi) poată exprima gândurile, sentimentele şi emoţiile, fără a simti nevoia inconştienţă de a îşi pune masca pe care a folosit-o în copilărie pentru a supravieţui mediului.

Dacă relaţia lor va fi asemănătoare unui dans în care fiecare dintre parteneri va şti când anume să se aproprie şi când anume să se îndepărteze, atunci fiecare va avea spaţiul necesar pentru a se manifestă.

O experienţă de ataşament securizantă va duce la un sentiment de confort în propria piele. Pentru a dobândi acest sentiment, este nevoie ca mama sau persoana de îngrijire să fie acolo atunci când copilul are nevoie de ea. Acesta este motivul pentru care este important ca atunci când copilul are primul contact cu un mediu nou, cel de la grădiniţă, să se facă o adaptare treptată. De ajutor ar fi că părinţii să scrie câteva cuvinte despre ce anume îi place copilului, ce anume nu îi place, care sunt preferinţele în materie de jucării sau anumite activităţi (ajutând astfel educatoarea să aibă câteva informaţii care o pot contribui la un bun start, pe baza căreia să construiascǎ o buna relaţie).

Etichete: psiholog, psihoterapie, Ana Chiriac, terapie, schimbare